electroputere & artan iz back

când a plecat (din nou) de la Timpuri Noi, Artan a încheiat un capitol important în muzica românească. Tică Alexe e un solist foarte bun, dar Timpuri Noi fără Artan rămâne doar formația maestrului Dan Iliescu. după vreo lună de așteptare și emoții muzicale, Everestul muzicii românești ne arată că nu stă degeabă și revine în forță alături de Electroputere (de la Craiova), fostul său coleg din Partizan.

după 20 de ani sună într-un mare fel și, contrar impresiei inițiale, nu e o piesă care ne arată cam ce (n-)am făcut de la Revoluție până acum. ea ne pune față-n față cu felul în care relațiile se transformă în timp, sub presiunea societății care deci ne înconjoară în jurul nostru. enjoy!


Asculta mai multe audio Muzica


p.s. a ieșit bazinga! playlist Vol. 5

pe scurt

pentru că sunt într-o semisuperbă stare de lene care mă împiedică să realizez ceva interesant, umplu timp și spațiu cu mici trimiteri către acte culturale.

de citit Persepolis. un roman (autobio)grafic despre copilăria, adolescența și tânăra maturitate ale unei iranience. poveste puternică ce m-a lovit și m-a pus pe gânduri de câteva ori. în plus, pentru un ignorant ca mine, Persepolis e și o introducere în cultura și istoria iraniană. eu m-am delectat cu varianta în engleză a romanului, dar, din câte am înțeles, la recentul bookfest a fost lansată și traducerea în română.

de văzut The Losers. genul ăla de film de acțiune care n-are nici cea mai mică intenție de a-ți solicita neuronii, dar nici de a ți-i insulta. personaje amuzante, actori talentați și un film de vară tare bun. ca fapt divers, este ecranizarea unui roman grafic a cărui atmosferă este transpusă pe marele ecran aproape perfect.

tot de văzut, The Shukar Collective Project. eu nu l-am vizionat, dar am așteptări mari de la el. Matei Al. Mocanu, Shukar Collective și HBO e o combinație cu mult potențial. pe 24 iunie. pe TV. cu decodor.

de ascultat noile albume LCD Soundsystem și Persona. două materiale solide, la spectre opuse ale industriei muzicale. sunete inteligente, melodii bune de descoperit la a nu știu câta reascultare și muzică addictive.

de mers la Liveland Festival. neapărat! e un festival curajos (dacă judecăm dupa line-up) ce a întâmpinat destule probleme de logistică până acum (dacă judecăm după numărul de locații care au fost anunțate și schimbate). mi-aș dori tare mult să reușească, iar principala condiție este numărul de spectatori. așadar, încă o dată, hai la Liveland!

Viva la Revolucion! Rage Against The Machine @ Finsbury Park 6.6.2010

În ultimii 5 ani, clasamentele single-urilor din Marea Britanie au fost dominate de Simon Cowell și fabrica lui de pop plastifiat - X-Factor. Cireașa de pe tortul comercialismului britanic sunt clasamentele din săptămâna Crăciunului, când câștigătorul X-Factor domină topurile cu un cover kitchos. Asta până anul trecut. Sătuli de împărăția karaoke a domnului Cowell, Jon și Tracy Morter au creat la începutul lui decembrie un grup de Facebook în care propuneau un nou number one pentru clasamentul din săptămâna 21-27 decembrie 2009. Și ce cântec de protest mai bun decât Killing in the Name, imnul lansat de Rage Against The Machine în 1992? Trecem peste micile detalii care au umplut presa perioadei respective și ajungem la momentul de glorie în care Joe McElderry pierde lupta și Rage ajunge pe primul loc, devenind primul single ce a ajuns pe cea mai înaltă poziție doar prin intermediul download-urilor. Drept mulțumire pentru fanii lor britanici, Zack de la Rocha, Tom Morello, Tim Commerford și Brad Wilk le-au promis acestora un concert gratuit în vara lui 2010.

Și ajungem în prezent. 6 iunie 2010, o duminică oarecare în Londra, cu o vreme tipică - un pic noros, cu destul de multe șanse de ploaie. Undeva în nordul orașului, în Finsbury Park se pregătește petrecerea - ‘The victory party to end all victory parties!’. 40.000 vor veni la evenimentul care arată că doi oameni cu o idee bună pot da peste o întreagă industrie.

În deschiderea celor de la Rage Against The Machine au cântat Gallows, Roots Manuva și Gogol Bordello. Când am ajuns la fața locului Gogol Bordello tocmai își terminau setul, lăsând publicul în extaz. După vreo 40 de minute în care ploaia ne-a tachinat un pic, un Simon Cowell caricaturizat la maximum a apărut pe cele două ecrane din lateralele scenei, vorbind un pic despre toată istoria campaniei The Rage Factor. În final…”it gives me great displeasure to introduce the greatest rock and roll band in the world...Rage Against The Machine!”. Și cei cinci revoluționari muzicali au urcat pe scenă. Fără prea multe vorbe, Testify a dat drumul nebuniei generale.

Oriunde te-ai fi aflat, lumea sărea, țipa și își manifesta care cum putea bucuria de a vedea live o formație care a fost destul de zgârcită în apariții live în ultimii ani. Așa cum se întâmplă tot timpul, cea mai activă parte a publicului a fost în centru, de unde, după prima piesă, cârduri întregi de oameni plecau, speriați de manifestările tipice unui astfel de concert. Întrebarea evidentă: la ce se așteptau?

Așa cum era normal, setlist-ul, deși destul de scurt, a fost un fel de best-of ce a bifat clasice ca “Bulls on Parade”, “Bullet In The Head”, “Guerrilla Radio”, “ Sleep Now In The Fire” și, evident, “Killing In The Name”. Pe scenă, totul a fost așa cum trebuie - de la Rocha, cu dansul său specific și urletele de rigoare, Morello, cu basca de socialist și solourile unice, Commerford, cu tatuajele celebre (trivia: care-i acoperă 65% din corp) și săriturile ce dădeau tonul pentru spectatori și Brad Wilk, cu ritmurile alea drăcești care au susținut muzica Rage Against The Machine de la început. Deși, foarte probabil, nu era format din cei mai hardcore dintre fanii formației (biletele au fost împărțite într-un mod total aleator între zecile de mii de oameni care s-au înscris online), publicul a fost și el la înălțime, un haos general cuprinzând Finsbury Park din primul până în ultimul minut al recitalului Rage Against The Machine.

Pe lângă caracteristicele discursuri politice, în una din pauzele dintre melodii, Zack de la Rocha i-a invitat pe scenă pe inițiatorii campaniei de pe Facebook. Morello a luat și el microfonul și a vorbit despre inițiativa soților Morter de a recomanda tuturor celor care au cumpărat Killing in the Name să doneze o mică sumă și ONG-ului Shelter, ce se ocupă cu oferirea de adăpost persoanelor fără casă. Impresionați de suma strânsă de fani, formația a decis să contribuie și ea, donând întreaga sumă primită în urma vânzărilor single-ului.

Un alt moment de vârf al concertului a fost cel în care Rage i-au omagiat pe The Clash, britanicii care i-au inspirat încă din copilărie, cu un cover după celebra White Riot.

Sunetul a fost în general bun, singura problemă fiind volumul care, având în vedere formația ce se desfășura pe scenă, ar fi meritat câțiva decibeli în plus.

N-a fost un concert lung, dar a fost unul intens și o experiență greu de uitat. Rage Against The Machine au sărbătorit o victorie așa cum le place lor, în care oamenii de rând au înfrânt sistemul, și, mai mult de-atât, au arătat că încă mai au ceva de spus. Industria muzicală și nu numai ea mai are nevoie de Zack de la Rocha, Tom Morello, Tim Commerford și Brad Wilk. Now you do what they told ya!


Setlist Rage Against The Machine @ Finsbury Park 6.6.2010

Testify
Bombtrack
People Of The Sun
Know Your Enemy
Bulls On Parade
Township Rebellion
Bullet In The Head
White Riot (cover The Clash)
Guerrilla Radio
Sleep Now In The Fire
Freedom
Killing In The Name






Credit foto: www.gigwise.com

bazinga! goes up a level

pentru că m-am plictisit, m-am gândit să-i aduc playlistului independența binemeritată.
așadar....

bazinga! playlist's blog

bazinga! playlist on Facebook

bazinga! playlist Vol. 4

s-a-mplinit sorocu', a venit si volumul cu numărul patru din deja celebra sagă muzicală bazinga! playlist. e cel mai lung de până acum și, după previziunile personale, cel mai greu digerabil și lipsit de popularitate (nu că precedentele ar fi avut parte de un succes răsunător). întrebarea logică ar fi ”păi, atunci, de ce le-ai mai pus?”. răspunsul aferent ar fi ”pentru că mie-mi plac”. lăsând scuzele deoparte, urmează 20 de piese foarte vechi și foarte noi, numai bune de ascultat...acum!

1. Holy Fuck - Stilettos
2. Grant Lassie - Dirty Detour
3. The Cinematics - Guernica
4. White Rabbits - Percussion Gun
5. The National - Conversation 16
6. The Black Keys - Tighten Up
7. Wolf Parade - What Did My Lover Say? (It Always Had To Go This Way)
8. Miike Snow - The Rabbit
9. We Sing In Colors - Let's All Behave
10. The Drums - Forever & Ever Amen
11. The Solids - Hey Beautiful
12. Frankie & The Heartstrings - Fragile
13. Karen Elson - The Ghost Who Walks
14. The Coral - Butterfly House
15. jj - Let Go
16. Raised By Swans - Violet Light
17. CocoRosie - Lemonade
18. How To Destroy Angels - The Space In Between
19. Iamamiwhoami - B
20. Skin - Comfort of Strangers

de downloadat de aici. enjoy, seed and spread the word! bazinga!

ce fac eu la școală

mulți dintre ascultători mă acuză că mi-aș fi părăsit țara mamă pentru nimic, că m-am dus la inghilteri să stau degeaba, că „aia nu e facultate ce faci tu” și așaaaaa mai departe. total de acord. cu toate astea, din când în când, am și lucruri de făcut pentru facultatea asta.
ăl mai important proiect practic de anu' ăsta s-a materializat în 3 mini-episoade dintr-o serie de podcasturi. tema și alte detalii erau la dispoziția utilizatorului (adică eu).
eu am scris, produs, editat și ascultat de prea multe ori aceste trei bucățele de podcast. nu sunt prea mulțumit de cum au ieșit, mai ales din punct de vedere al scenariului. notă n-am primit încă, așa că nu mă pot confesa.

cam asta e. pregătiți roșiile ouă și ouăle roșii.

The Daily Day - ep1

The Daily Day - ep2

The Daily Day - ep3

la mulți ani

pentru că a crescut sub ochii noștri.
pentru că are o audiență mai mare decât televiziunea americană.
pentru că ne-a schimbat viețile.
pentru că, printre altele, pitong, șasă cai și bahoi.
pentru că a adus o nouă dimensiune în media.
pentru că a crescut în 5 ani cât alții...niciodată.
pentru că viața mea ar fi mult mai seacă astăzi fără el.

la mulți ani, dragă YouTube!

de urmat

Gărgărița veselă e PR cu viitor și de-acum se dă și pe net. Cu blog, twitter și facebook (aproape secret). De citit!

Albarn se reîntoarce iar și din nou, de data asta pe peliculă

Dacă la fostul loc de muncă n-am mai avut ocazia să-l recomand, mă revărs aici. După muzică, ajungem la filme...cu și despre muzică.

No Distance Left to Run este un documentar despre trupa care, alături de frații/rivalii de la Oasis, a adus britpopul pe culmile gloriei - Blur. Ocazia cu care Will Lovelace și Dylan Southern au dezgropat istoria londonezilor a fost reuniunea de anul trecut a lui Damon Albarn, Graham Coxon, Alex James și Dave Rowentree, reuniune care a culminat cu poziția de headliner la mai toate marile festivaluri din UK și un mega-concert în Hyde Park.

No Distance Left to Run nu e doar un documentar despre una dintre cele mai importante formații din istoria recentă a muzicii, e un documentar despre patru prieteni, despre schimbările din noi de care nici măcar nu ne dăm seama, despre celebritate și, evident, despre eternele arhetipuri din marile formații - cele două genii creative care, la un moment dat, nu mai pot coexista artistic.

Cel mai impresionant moment din documentar (și poate din toată cariera Blur) e atunci când, în timpul deja legendarului concert de la Glastonbury 2009, Damon Albarn și-a lăsat garda jos și a fost lovit de tot ceea ce încă înseamnă formația asta. Nu vreau să stric surpriza, în caz că o să vedeți filmul, așa că nu o să dau mai multe detalii. Pe mine m-a lovit adânc și sunt convins că nu sunt mulți cei pe care-i lasă indiferenți respectiva secvență.

Asta ca să nu mai vorbim de cât de bine sunt filmate showurile live și cât de…mișto sunt "personajele" acestui film.

Deși unii văd în No Distance Left to Run unul dintre cele mai bune documentare despre o formație, sunt convins că filmul de față nu e chiar cel mai obiectiv dintre ele. Cu toate astea, pe mine m-a marcat și m-a trecut automat și irevocabil pe lista fanilor Blur. Din cauza faptului că nu este făcut doar pentru fanii înfocați, filmul ăsta trebuie văzut de toată lumea. Enjoy!

întrebare de control

care bere e mai bună, a doua sau a treia?
eu votez cu a doua variantă, adică a treia.
noroc!

de trecut lenea

ok, în caz că arzi de curiozitate, formațiile mele preferate pentru săptămâna asta sunt două. cu puțin noroc, o să le (re)văd live în toamnă.

bazinga! playlist Vol. 3

e gata! După urechile mele, ăsta e cel mai bun de până acum. Deși nici cu primu' nu mi-e rușine. Da' parcă și al doilea sună bine. Mă rog, să fie download la toată lumea. Așadar...

bazinga! playlist Vol. 3

1. Foals - Spanish Sahara
2. The Mono Jacks - Maria
3. The Dead Weather - The Difference Between Us
4. Interpol - Lights
5. UNKLE - Falling Stars
6. Beach House - Walk In The Park
7. The New Pornographers - Crash Years
8. Angus and Julia Stone - Big Jet Plane
9. Codeine Velvet Club - Hollywood
10. Persona - Head On The Door
11. Late Of The Pier - Best In The Class
12. Trouble Is - Cold Machine
13. The Heligoats - Fish Sticks
14. Tracey Thorn - Why Does The Wind?
15. Ivan Campo - The Great Procrastinator
16. She & Him - Gonna Get Along Without You Now
17. Audio Bullys - Daisy Chains
18. How to Destroy Angels - A Drowing

De downloadat de aici. De ascultat oriunde vrea domnia ta. Cumpără originalul și nu uita să dai mai departe! bazinga!

luna amară o arde fără curent

chiar când ziceam că mi-am mai temperat admirația (poate) exagerată față de muzica Luna Amară, oamenii ăștia Artiști m-au lovit cu un concert nemaivăzut. cum nu sunt în spațiul carpato-danubiano-pontic, evident, n-am putut să fiu prezent aseară, în Control, la primul concert 100% unplugged din istoria formației. noroc cu mult-stimații indivizi de la no.3 care, ca de obicei, au filmat tot.

din ce se vede pe iutub, le-a ieșit un concert de zile mari, cu piese făcute special pentru acustic și cu câteva piese de rezistență electrice care au surprins pe toată lumea. a o suta oară, felicitări, Luna Amară! concertul ăsta e încă o dovadă că avem și noi formații mari, cu adevărat mari.














și, ca de obicei, cireașa de pe tort...sau bomboana de pe coliva româniei, depinde de cât de cinici vrem să fim în seara asta.

de Albarn numai de bine

Și se făcea acum vreo săptămână, cam pe vremea asta, că mă întorceam de la unul dintre cele mai cele dintre concertele la care mi-a fost dat să asist vreodată în simpatica-mi viețuire. Ce-am văzut la istoricul așezământ London Roundhouse m-a marcat pe viața și tare greu îmi va fi să pot uita ce mi-au împărtășit indivizii adunați sub titulatura Gorillaz.

Fără să-mi doresc (prea mult) să mă laud, trebuie să împărtășesc cu cititorul că de-a lungul vieții am avut ocazia să văd live și în carne vie ceva nume imense ale muzicii. De la Roger Waters, Robert Plant, Them Crooked Vultures, Yeah Yeah Yeahs, Santana, The Cure, Pixies, Coldplay, Pete(r) Doherty, Jay-Z și până la Andre, Proconsul și Iris (ale naibii festivaluri de băut bere), am destui muzicieni trecuți pe listă. Cu toate astea, nu cred că am fost vreodată mai emoționat și impresionat de importanța oamenilor pe care îi am în față. Ce-a mai rămas din istoricii The Clash, Mos Def, Bobby Womack, Shaun Ryder și, greul greilor, omul care-mi primește pe o perioadă nelimitată tot respectul de care pot da dovadă, geniul contemporan Damon Albarn - toți Artiștii ăștia (+ mulți alții) au fost la doar câțiva metri de mine pe data de 29 aprilie.

Ne-am adunat cu toții acolo pentru primul concert londonez după nouă ani pentru formația animată. Sala era plină, da’ plină rău!, biletele fiind vândute în doar câteva secunde. Totul se întâmpla cu ocazia revenirii Gorillaz pe scena muzicală, odată cu lansarea albumului de studio cu numărul 3, Plastic Beach (care, btw, rupe normă după normă).

Lăsând vorbăraia inutilă deoparte, oamenii au respectat programul la minut (aviz organizatorilor români!) și au cântat mare parte din Plastic Beach și multe dintre hiturile de pe albumele anterioare. Pe scenă, aglomerație mare. Damon care sărea de la pian la microfonul principal, Mick Jones (chitară) și Paul Simonon (bas) care își împărțeau extremele scenei, o pereche de bateriști, încă un chitarist, o altă pereche de domni care rupeau clapele, o mini-orchestră formată din domnișoare care mânuiau cu mare iscusință instrumente clasice și un grup de vreo patru backing-vocals. Toți “gorillajii” s-au prezentat în straie marinărești, pentru a respecta tematica albumului recent lansat. Pe lângă toți acești oameni minunați și instrumentele lor zburătoare, s-au mai prezentat la datorie și majoritatea celor care au colaborat cu Gorillaz pe toate cele trei albume.

Probabil că elementul cel mai breathtaking al concertului au fost proiecțiile video. De la introducerea unui Snoop Dogg îmbrăcat în comandant de navă și până la corul de copilandri animați de pe Dirty Harry, toate nebuniile astea vizuale au reușit să-mi ia ochii de fiecare dată.

Sunetul a fost bun, nu perfect. Cam așa cum e atunci când în România e catalogat drept excepțional. Nu te lua, totuși, după înregistrările făcute de MTV, mixajul ăla îmi sună tare aiurea, în public era muuuult mai bine.

În sală, atmosferă de zile mari - toată lumea sărea, țipa, dansa, cânta și se simțea bine. Am mari dubii că vreunul dintre cei 5.000 de spectatori a fost dezamăgit de spectacolul pregătit de Damon Albarn & Co. Pentru mine, cel puțin, a fost una dintre cele mai intense și memorabile experiențe live...ever, like gen.

În concluzie, un concert de-a dreptul epocal care mi-a rămas întipărit în minte ca un tatuaj. Gorillaz e una dintre formațiile alea care ar trebui să intre în istoria muzicii fără drept de revocare. Un concert de-al lor, chiar și lipsit de minunatele holograme, devine unul dintre evenimentele cu E mare de majusculă din viața ta de om. Genial! De neratat! Absolut genial! Absolut de neratat!









P.S. S-au pus în vânzare biletele la Liveland. Se strigă adunarea!

bazinga! playlist

Pentru că îmi place să ascult și să dau mai departe, m-am gândit să mă transform într-o eminență maronie a playlisturilor. Așa a pornit bazinga! playlist acum vreo două luni. Și așa a rămas până acum câteva zile când mi-am adus aminte de această minunată pasiune. După ce am trimis a doua parte în eter, mi-am zis că tre' să continui. Și așa va rămâne cine știe cât timp de-acum încolo. Așadar, veniți de descărcați lumină!

bazinga! playlist Vol. 1

bazinga! playlist Vol. 2


în curând, și volumul postum!

p.s. în total altă ordine de idei, în curând cronica unui minunat concert la care voi semna condinca. să fie bine la toată lumea!

Liveland am zis!

Ce? Liveland Festival
Când? 17-20 iunie.
Unde? E-Uranus+FRONT+Ark-1 Gallery

Oamenii ăștia fac ceea ce ar fi trebuit să facă B’estfest-ul cu ediția lui de criză - aduc formații tinere și/sau cvasi-necunoscute și cu mult potențial live și pun de-un festival care, deocamdată, pe mine mă încântă nespus. Detaliile organizatorice sunt încă în lucru, dar ne așteptăm ca zilele astea să lovească-n populație cu promovare și mai multe informații oficiale.

Ce se știe până acum e că e un festival eco ce „militează pentru armonizarea relației om-natură”. Pe lângă muzică, indivizii respectabili ne mai promit și proiecții de filme eco, showroom-uri cu tehnologii și practici alternative și...produse bio care vor sublinia „beneficiile unui mod de viață ecologic”.

Sper tare mult să le iasă pasența și să țin minte prima ediție de Liveland așa cum țin minte și B’estivalul autohton.

Până acum, line-up-ul la care juisăm în cor arată așa:

17 iunie

The Whitest Boy Alive



18 iunie

Xiu Xiu



The Cinematics



Fenech-Soler



19 iunie

Hugo Race and The True Spirit



To Rococo Rot

hip apple

domnii ăștia interesanți și talentați au mai dat c-un clip în noi - hipster, vintage și cool, așa cum place la domnul public de Control. drept lansare, amsterdamșii i-au parafrazat pe beatleși, s-au cocoțat deasupra Off The Record și au dat cu cântarea în publicul bucureștean. filmări de pe-acolo găsiți pe OneDay.ro.
ingioi!

The Amsterdams - Apple from color nurse on Vimeo.

Travka @ The Silver Church...sau cum iubim fara sa stim

Formatii iubim. Acum vreo doi ani, peisajul muzical romanesc a ramas mai sarac cu un nume. Si ce nume! Travka disparea brusc, cu doar cateva zile inaintea unui concert in Vama Veche (daca nu ma pacalesc amintirile). Vreme trece, vreme vine, barzii astia moldoveni se impaca si anunta un nou concert pentru data de 15 aprilie 2010.

Desi am ascultat destul de mult inregistrarile formatiei Travka, n-am avut vreodata placerea sa-i vad live (din nou, daca nu ma pacalesc amintirile). In seara asta, deci, mi-am popuit cireasa in ceea ce priveste varianta live a Travkai. Cu un Silver Church plin ochi si cu o intarziere onorabila de vreo 30 de minute, George, Alexei, Misha, Mizdan si Cristi au revenit in iarba muzicala. Si ce frumos a fost!

Lume multa, voie buna, melodii vesele, triste si tragicomice, balade despre Raiul canin, oameni care stiau de ce sareau, oameni care pareau afara din context dar care se acomodau incet, incet cu Travka si peste toate astea domnea o mare pofta de cantat a distinsilor indivizi de pe scena. Vechile melodii au fost exact asa cum trebuie - desi mi-au lipsit vreo 2-3 hituri (Noapte, Indiferent, Inger Sedat) -, iar cele noi au aratat ca Travka n-a murit, Travka continua intr-o forma ceva mai evoluata, forma in care isi face simtita prezenta si side-projectul Discoballs (nebunia electro semnata Alexei, Mizdan si Cristi).

Americanii (si tot restul lumii) sustin ca "you never know what you've got until it's gone". Dupa ce am fost pentru prima oara la un concert Travka pot sa rectific zicala respectiva. Formatia asta mi-a placut mereu, dar nu s-a numarat niciodata printre favoritele mele, a fost mereu la categoria "si altii". Cand au intrat in pauza aia prelungita, m-am intristat un pic, stiind ca mai pierdem un nume important de pe scena alternativa de la noi...dar atat. Nu i-am plins nicio clipa si nu am simtit lipsa elementului Travka din existenta mea muzicala. Dupa ce i-am vazut azi pe cei cinci poeti pe scena, am realizat cat de mult ma atinge, de fapt, muzica Travka. Daca George & Co ar lua iar neinspirata decizie de a parasi corabia, de-abia acum, probabil, imi vor lipsi crunt si nu-mi voi ierta ratarea tuturor concertelor la care nu m-am prezentat.

Dupa ce-am auzit si vazut in Silver Church, viitorul Travka se arata frumos, pe masura drumului inceput in 2002 si intrerupt acum doi ani. Poze si o recenzie mai profesionista se vor gasi, probabil, la respectabilii indivizi de la no3.ro.

In concluzie, deci, da!


Nota autorului: ramas fara loc de munca, am zis sa dezgrop cimitirul asta, ca sa am inca un loc in care sa ma dau mare cu concertele la care asist. Nu, evident ca nu garantez ca va ramane un blog viu. Ne vedem la anu’!

stiti vorba aia...

...care zice ca "nu face azi ce poti sa lasi pe maine"? e foarte sanatoasa si simpatica! un singur amendament: aveti grija sa fie cu adevarat 'maine' si nu 'mai incolo'. daca e a doua varianta, riscati sa va treziti ca subsemnatu', la 4 dimineata, ascultand jamiraquai si cu o groaza de treaba pe creierasi. si asta n-ar fi nicio problema daca maine n-ar trebui s-o iau din loc spre politie, incercand sa-mi revalidez boletinu'.
anywho...concluzia e asta: nu lasa pe mai incolo ce tre' sa faci azi, lasa cevau' pe maine sau fa-l acum!

pai, nu?

acestea fiind zise, inca incerc sa-mi adun timpul si dispozitia necesare pentru a realiza cap-coada un text indeajuns de decent pentru a fi publicat pe blog.
inca 2-3 posturi ca astea de pana acum si blogul asta va deveni un tribut seinfeld, avand in vedere ca scriu...despre nimic.
pana una alta, merg la radiohead, la praga.