de Albarn numai de bine

Și se făcea acum vreo săptămână, cam pe vremea asta, că mă întorceam de la unul dintre cele mai cele dintre concertele la care mi-a fost dat să asist vreodată în simpatica-mi viețuire. Ce-am văzut la istoricul așezământ London Roundhouse m-a marcat pe viața și tare greu îmi va fi să pot uita ce mi-au împărtășit indivizii adunați sub titulatura Gorillaz.

Fără să-mi doresc (prea mult) să mă laud, trebuie să împărtășesc cu cititorul că de-a lungul vieții am avut ocazia să văd live și în carne vie ceva nume imense ale muzicii. De la Roger Waters, Robert Plant, Them Crooked Vultures, Yeah Yeah Yeahs, Santana, The Cure, Pixies, Coldplay, Pete(r) Doherty, Jay-Z și până la Andre, Proconsul și Iris (ale naibii festivaluri de băut bere), am destui muzicieni trecuți pe listă. Cu toate astea, nu cred că am fost vreodată mai emoționat și impresionat de importanța oamenilor pe care îi am în față. Ce-a mai rămas din istoricii The Clash, Mos Def, Bobby Womack, Shaun Ryder și, greul greilor, omul care-mi primește pe o perioadă nelimitată tot respectul de care pot da dovadă, geniul contemporan Damon Albarn - toți Artiștii ăștia (+ mulți alții) au fost la doar câțiva metri de mine pe data de 29 aprilie.

Ne-am adunat cu toții acolo pentru primul concert londonez după nouă ani pentru formația animată. Sala era plină, da’ plină rău!, biletele fiind vândute în doar câteva secunde. Totul se întâmpla cu ocazia revenirii Gorillaz pe scena muzicală, odată cu lansarea albumului de studio cu numărul 3, Plastic Beach (care, btw, rupe normă după normă).

Lăsând vorbăraia inutilă deoparte, oamenii au respectat programul la minut (aviz organizatorilor români!) și au cântat mare parte din Plastic Beach și multe dintre hiturile de pe albumele anterioare. Pe scenă, aglomerație mare. Damon care sărea de la pian la microfonul principal, Mick Jones (chitară) și Paul Simonon (bas) care își împărțeau extremele scenei, o pereche de bateriști, încă un chitarist, o altă pereche de domni care rupeau clapele, o mini-orchestră formată din domnișoare care mânuiau cu mare iscusință instrumente clasice și un grup de vreo patru backing-vocals. Toți “gorillajii” s-au prezentat în straie marinărești, pentru a respecta tematica albumului recent lansat. Pe lângă toți acești oameni minunați și instrumentele lor zburătoare, s-au mai prezentat la datorie și majoritatea celor care au colaborat cu Gorillaz pe toate cele trei albume.

Probabil că elementul cel mai breathtaking al concertului au fost proiecțiile video. De la introducerea unui Snoop Dogg îmbrăcat în comandant de navă și până la corul de copilandri animați de pe Dirty Harry, toate nebuniile astea vizuale au reușit să-mi ia ochii de fiecare dată.

Sunetul a fost bun, nu perfect. Cam așa cum e atunci când în România e catalogat drept excepțional. Nu te lua, totuși, după înregistrările făcute de MTV, mixajul ăla îmi sună tare aiurea, în public era muuuult mai bine.

În sală, atmosferă de zile mari - toată lumea sărea, țipa, dansa, cânta și se simțea bine. Am mari dubii că vreunul dintre cei 5.000 de spectatori a fost dezamăgit de spectacolul pregătit de Damon Albarn & Co. Pentru mine, cel puțin, a fost una dintre cele mai intense și memorabile experiențe live...ever, like gen.

În concluzie, un concert de-a dreptul epocal care mi-a rămas întipărit în minte ca un tatuaj. Gorillaz e una dintre formațiile alea care ar trebui să intre în istoria muzicii fără drept de revocare. Un concert de-al lor, chiar și lipsit de minunatele holograme, devine unul dintre evenimentele cu E mare de majusculă din viața ta de om. Genial! De neratat! Absolut genial! Absolut de neratat!









P.S. S-au pus în vânzare biletele la Liveland. Se strigă adunarea!